Am întâlnit în terapie clienți care erau dezamăgiți de propria persoană pentru că aveam caracteristici umane. Da, șocant, dar există. Un caz m-a impresionat în special, aflând că persoana considera că este obligatoriu să îi iasă toate activitățile perfect. Dar când am întrebat ce înseamnă perfect s-a făcut liniște. Nu știa ce presupune ceea ce căuta cu atâta ardoare și nu reușea că atingă: perfectul absolut. Care defapt era nimic, având în vedere că nu conținea nimic specific.

Când a realizat clienta ca este o iluzie acest perfect și că îl folosește ca motiv pentru auto-sabotare, și-a schimbat perspectiva și comportamentul? Nu. A încetat să se auto-saboteze? Nu. De ce?

Avem nevoie de timp, răbdare și repetări pentru a sedimenta un comportament nou, un nou stil de gândire sau o reacție nouă.

După o vreme de muncă cu sine și cu terapeutul, aceasta a ajuns să nu se mai saboteze, dar treptat, cu mult efort. Totuși cu timpul se poate ajunge la a avea un alt stil de funcționare, chiar dacă cere răbdare cu sine.

Revenind la ideea principală a povestirii: ce reprezintă perfecțiunea pentru fiecare dintre noi, dincolo de perfecțiunea universală? Cum ne ajustăm la standardele imaginare pe care ni le-am impus sau ni le-au impus alții pe parcursul dezvoltării?

Cât de dispuși suntem să renunțăm la iluzia perfecțiunii pentru a ne permite să înlocuim stresul cu intenția și satisfacția? Dacă am înlocui perfectul generic cu: de calitate, făcut bine, trai decent, relație satisfăcătoare, muncă eficientă, prieteni de încredere, evenimente distractive sau altele asemenea? Lumea noastră interioară s-ar simți mai relaxată, mai dispusă la flexibilitate, noi am trăi mai împliniți, nu mai stresați.

Ai domenii în care perfecționismul nu te lasă să te bucuri de clipe?

autor: Doris Pop