Încă dinainte de a absolvi psihologia și a căuta răspunsuri în studii și teorii, mă întrebam ce ne face să iubim pe cei din jur. Recunosc că pentru o perioadă din viață am simțit iubirea ca pe un necesar, iubeam oamenii din jur cu atâta pasiune (mă refer la iubirea față de familie, prieteni, nu cea romantică), că aș fi fost dispusă să fac toate sacrificiile pentru ca ei să fie fericiți. Aici putem să ne uităm și diferit la lucruri, să interpretăm că iubeam să îi văd fericiți. Era dependența mea, deși aparent inofensivă, destul de distructivă pentru propria identitate. Acum am o ușoară dependență de dulce, de puțin zahăr, dar am învățat să iubesc sănătos. Cum? Studiind și citind, nu a fost de ajuns, am avut experiențe diverse în care am învățat că pe unii oameni îi iubesc pentru că există în viața mea, iar pe alții pentru motive concrete. Și am învățat să îi iubesc cum vor ei, iar dacă nu sunt capabilă de asta, să îi las pe alții să îi iubească cum vor să fie iubiți.

Totuși, ce ne face să iubim un om, pasiunea noastră, focul nostru interior? Proiecția pe care o avem despre ei și iluziile pozitive? Anumite beneficii pe care le aduce persoana? Cum ne face să ne simțim în prezența ei/lui? Cum este ca om, în general, ce trăsături are?

Care dintre motive sunt corecte și cel mai important, există un motiv corect sau incorect cu adevărat?

autor: Doris Pop