”To the Bone” (Până la os) este un film ce portretizează tulburile alimentare. Lily Collins joacă rolul lui Ellen, o artistă în vârstă de 20 de ani, diagnosticată cu anorexie nervoasă. Filmul ne-o prezintă pe Ellen internată într-o clinică în contextul unui grup de terapie pentru persoanele cu tulburări alimentare.

Filmul în sine nu m-a dat pe spate, având după părerea mea un potențial mult mai mare de studiat și de arătat oamenilor cum arată tulburările alimentare și ce trebuie de făcut în acest context. Deși știm că regizoarea Marti Nixon și Lily Colins sunt persoane care au spus că în trecut s-au confruntat cu tulburări alimentare, de mai multe ori în timpul filmului am avut impresia că mă uit la o dramă romantică clișeică pe care o vezi la televizor sâmbătă după-masa. Prima parte a filmului mi-a plăcut foarte mult, dar odată cu introducerea motivului romantic, interesul mi-a scăzut treptat, tonul filmului schimbându-se și pierzându-și esența.

Filmul în sine se concentrează pe experiența lui Ellen, pe simptomele pe care acesta le are ca și pacientă diagnosticată cu anorexie nervoasă și doar în câteva momente se vorbește și despre alte tipuri de tulburări alimentare. Asta în sine nu este o problemă pentru că avem o imagine largă asupra manifestărilor simptomelor (de la începutul filmului când Ellen reușește în câteva secunde să își dea seama câte calorii are fiecare bucată de mâncare din farfuria ei, până la exercițiile excesive pe care le practică care îi lasă vânătăi pe corp și verificarea diametrului brațului prin folosirea degetelor astfel încât acestea să se unească în jurul brațului). De-a lungul filmului putem să aruncăm o privire și în lumea interioară a lui Ellen și asupra faptului că refuzul de a mânca o afectează atât la nivel psihic cât și la nivelul relațiilor pe care le are cu cei din jur. Ca în cadrul multor tulburări, cei afectați nu sunt doar persoanele diagnosticate cu tulburările mentale iar suferința și durerea se propagă în jurul lor, de cele
mai multe ori influențând și relațiile cu cei apropiați.

În anorexia nervoasă, perturbarea modului în care individul își percepe greutatea sau forma corporală rezultă în refuzul individului de a accepta că e subponderal. Există distorsiuni legate de imaginea corporală, dar percepția în sine nu e distorsionată ci este vorba de partea emoțională a individului care distorsionează modul în care își percepe corpul.

Persoanei cu ED (eating disoder/ tulburare alimentară) nu îi place cum arată oricum ar fi, nu că ar avea iluzii perceptive. Focalizarea excesivă asupra formei corpului duce la creșterea nevoii exagerate de a controla mâncarea și greutatea corpului. Nevoia exagerată de control se exprimă prin cure de slăbire și prin alte comportamente de control al greutății. Apariția ,,starvation syndrome” (sindromul de înfomentare) care se referă la faptul că atunci când individul mănâncă puțin, stomacul scade în mărime ceea ce duce la creșterea sentimentului de stomac plin în urma consumării unei cantități mici de mâncare. Astfel, crește frica individului că a consumant prea multă mâncare, deci cresc simptomele de înfomentare. Toate manifestările problematice legate de consumul de mâncare se caracterizează prin:
insatisfacție legată de propriul corp, preocupare legată de mâncare, elemente cognitive și de personalitate.

În rolul clișeic al doctorului carismatic și neconvențional îl avem pe Keanu Reeves (dr. William Beckham). Modul lui de tratament este una cel puțin ciudată din perspectiva mea și se bazează pe combinarea terapiei de grup, a terapiei individuale și terapiei de familie pentru a-și ajuta pacienții. Pe ce tip de terapie se bazează dr. Beckham? Nu știu să vă zic.

,,Choos life” (alege viața) e ce promovează dr. Beckham și să spui un mare ,,F**k you!” vocilor din cap și implicit gândurilor care te împiedică să îți trăiești viața așa cum ți-ai dori. De la început doctorul spune clar că dacă un client nu este interesat să rămână în viață, acesta nu îl poate lua în tratament și să îl interneze în cadrul clinicii lui. Deci, revenim la ,,choose life” (foarte Trainspotting).

Factorii genetici pot sta la baza dezvoltării ED, dar tulburările se pot dezvolta doar în contextul în care și mediul promovează asta. În film se discută despre influența pe care Tumblr (un site de socializare) l-a avut asupra lui Ellen și nu numai. Generația mea, generația Z, a trecut prin perioada când Tumblr era foarte popular (anii 2010 – 2016) în care erau promovate modele foarte slabe care pozau în așa fel încât să se vadă coastele, clavicula sau thigh gap-ul (spațiul dintre coapse), împreună cu citate care să te încurajeze să nu mănânci. În prezent, generațiile care au trecut prin influențele și opiniile pe care media le-a avut despre cum ,,ar trebui” să arate corpul ,,perfect”, au început să vorbească deschis despre istoricul și experiențele personale și să combată standardele nerealiste pe care social media le crează.
Mediul împreună cu idealul cultural influențează tinerii să se conformeze unor standarde de frumusețe aproape imposibile de realizat, fiind de cele mai multe ori imposibile și pentru modelele care le promovează. De asemenea, experiențele interpersonale pe care persoana cu ED le are o poate influența (discuții cu familia, criticile, comentariile răutăcioase, tachinările, etc). În plus tinerii urmăresc modul în care părinții lor se comportă și ce atitudini au aceștia față de mâncare (aici vorbind și despre trendul de pe social media cu ,,Almond Mom”). Trendul “Almond Mom” (mama migdală) pe TikTok face referire la anumite tipuri de comportamente legate de cultura dietei și imaginea corporală, în special în ceea ce privește modul în care mamele transmit aceste atitudini copiilor lor. Termenul provine dintr-o idee
stereotipică și criticată, unde o mamă ar putea sugera consumul a ceva minimal, cum ar fi câteva migdale, pentru a potoli foamea, reflectând o concentrare nesănătoasă asupra restricției caloriilor și menținerii unei anumite imagini corporale. Acest comportament poate contribui la dezvoltarea obiceiurilor alimentare perturbate și a problemelor de imagine corporală la copiii lor. Este important de notat că, deși termenul “Almond Mom” este folosit, problemele subiacente pe care le evidențiază – cum ar fi rușinarea corpului, tulburările alimentare și transmiterea intergenerațională a acestor probleme – se pot aplica oricărui gen și nu sunt limitate la mame. Trendul subliniază necesitatea unor conversații mai sănătoase și de susținere în jurul alimentației, imaginii corporale și stimei de sine.

Părerile sunt împărțite legate de acest film. Există oameni pe internet care nu recomandă ca acest film să fie urmărit de către persoanele care au un istoric care implică tulburări alimentare, chiar dacă aceștia au reușit să se vindece. Dar totuși este recomandată vizionarea de către persoane care nu au suferit și nici nu suferă în prezent de vreo tulburare alimentară, tocmai pentru a putea avea parte de o mică perspectivă legată de cum arată acest tip de tulburări. Mi-ar fi plăcut o atenție mai mare și asupra altor persoane care apar în film și care portretizează alte tipuri de tulburări alimentare și de anorexie: de tip restrictiv (atunci când individul refuză să mănânce sau mănâncă anumite alimente cu un aport caloric scăzut) sau de tip alimentație compulsivă/ de evacuare (individul are episoade de mâncat compulsiv
cantități mari de mâncare, urmate de purgarea/evacuarea alimentelor prin provocarea de vărsături sau consumarea de medicamente laxative). În plus mi-ar fi plăcut să fie prezentate niște tehnici de tratament bazate pe dovezi științifice și nu doar niște tehnici de ,,trăiește-ți viața” ca și cum schimbările se pot întâmpla doar dacă îți schimbi puțin mentalitatea. Finalul filmului m-a dezamăgit puțin și m-a lăsat confuză, dar rămâne la latitudinea fiecăruia să interpreteze cum consideră ce se întâmplă la final.

autor: Miruna Botezat