interviu cu Diana Motrescu, mamă, soție, psihoterapeut, voluntar
Începem mai general puțin …
Te cunosc din facultate, știu că ești un om de la care mulți putem învăța, dar cum te percepi tu?
În mod autentic, aș dori să vorbesc despre multele roluri pe care le am, dincolo de cel de psiholog. Cred că ceea ce m-ar reprezenta pe mine cel mai mult în acest punct al vieții mele este rolul de soție și de mamă a doi băieți, care anul acesta împlinesc 9 și 12 ani. Apoi, mă regăsesc mult și în rolul de prietenă. Cred cu tărie în faptul că relațiile și calitatea acestora determină cine suntem și calitatea vieții noastre. Un alt rol foarte important al meu, pe care sunt foarte fericită că îl am, este cel de psihoterapeut. Acestea sunt rolurile cu care jonglez zilnic, apoi, dacă am vorbit de istoric, am calculat că am in total douăzeci și trei de ani de formare, în mai multe domenii, formare pe care o continui și astăzi.
Aceasta este o problemă a generației mele, căreia nu ne-a fost oferit suport în a înțelege ce înseamnă să îți construiești o carieră, nu am avut parte de consiliere, de conștientizare a abilităților, nu a existat așa ceva. A fost o căutare individuală, costisitoare, cu mulți ani de școală și multe programe de masterat, dar este cu happy ending. Într-un final am ajuns aici, chiar dacă drumul meu nu a fost ușor atunci când am adăugat studiile de psihologie formării mele. Nu pot să spun că am regrete legate de timp, nu simt că trebuia să ajung mai repede la psihologie, ci mai degrabă că toate formările m-au construit până să ajung psihoterapeut și mi-au oferit un valoros bagaj de cunoștințe.
Un avantaj a fost de asemenea, faptul că am învățat mai pragmatic, mai eficient, am văzut altfel sensul pentru ceea ce aveam de învățat la diversele cursuri. Am fost motivată intern, la a doua facultate, deci am trecut prin greutăți știind de ce o fac.
Fiind în studiul valorilor, simt nevoia să te întreb ce valori îți împlinești în activitatea ta profesională
Pe primul loc pentru mine, în acest moment al vieții, este familia și pe locul al doilea, la scurtă distanță, este vocația, ca domenii mari de viață. Mai specific, valorile mele sunt siguranța și well-beingul în familie, iar în terapie, sensul vieții, prietenia, relațiile profunde și apropiate cu pacienții. Le sunt alături pacienților atunci când le este greu, fapt care simt și văd că îi ajută. Mi-ar plăcea chiar să pot avea un album de fotografii cu pacienții mei. Îi simt ca pe niște prieteni care vin la cabinet atunci când le este greu și pleacă atunci când sunt așezați pe drumul lor și începe să le fie bine. Mă atașez de ei și le fac mental aceste poze, mă uit mai lung la ei încercând să îi fixez acolo, în memoria mea. În profesie mai am două valori importante: armonia interioară, atât pentru mine cât si pentru pacienții mei și o lume a frumosului, care poate să se nască și din acele puncte grele ale vieții noastre.
Ce ai învățat dintr-o activitate dificilă pe care ai avut neplăcerea să o faci și care poate să fie rezumat într-o frază?
Uneori în relația cu pacienții intervin dificultăți de comunicare, de deschidere, și cumva pun responsabilitatea de a le rezolva în seama mea. Mă uit la persoana din față, conștientizând că a trecut prin multe suferințe și că problemele de acum sunt un rezultat al acestora. Asta mă ajută să văd dincolo de ce transpare în ședințele de terapie și să mă apropiu de pacient. Aceste dificultăți mi se par acum ușor de depășit.
În viața personală, experiențele dificile sunt acelea care m-au ajutat să fiu mai aproape de pacienții mei astăzi. Suferința se simte la fel pentru oricine, tristețea și frica la fel. Mă raportez la pacienți din acel punct din care și eu am trăit acele emoții, mai uman, mai aproape.
Și trecem la mai specific
Care este secretul tău pentru o viață de familie împlinită?
Este foarte dificil să aleg ceva anume care să simt că constituie rădăcina sau fundamentul vieții noastre ca familie, dar încercând să o pun într-un model reproductibil, cred că este flexibilitatea în gândire, adaptarea la etapele de viață în care suntem fiecare, eu, soțul meu, copiii și respectul pentru nevoile fiecărui membru al familiei mele. Ca un ghid de cum să facem să ne fie bine în familie, pentru noi funcționează foarte bine să ne petrecem timp împreună în toate configurațiile posibile: în patru, doar eu și soțul, fiecare dintre noi cu copiii și cu fiecare copil, unu-la-unu. Este timp valoros de conectare, unu-la-unu, timp special, cum îi spunem noi.
Ca spirit general, negociem mult în familia noastră. Să ajungem la situații win-win, să își exprime fiecare nevoile, să respecte limitele și să ne arătăm iubirea unii pentru ceilalți prin felul în care ne purtăm. Îi învăț pe copii să își ceară scuze prin comportamente nu prin cuvinte, și că este în regulă să greșească.
Ce soluții ai găsit pentru economisirea timpului și eficientizarea sistemelor din profesie și din gospodărie pe care le-ai recomanda și altora?
Ne ajută mult mediul online pentru eficientizare. Cumpărăturile online te ajută să economisești timp, bani și nici nu mai ești expus să vezi lucruri care nu îți sunt necesare. Apoi, avem în bucătărie un calendar, cu programele fiecăruia, unde constant le actualizăm cu toții, iar apoi ne organizăm, eu și soțul meu, să vedem ce facem, cine și ce preia. Prioritizarea mă ajută să pun ce e mai important în față și să deleg restul activităților. De exemplu, dacă nu avem timp de gătit, de cumpărături, alegem să externalizăm aceste activități, apoi, aleg să petrec timp cu ei, să le acord atenție, să mă bucur de timp de calitate cu ei.
La ce lucrezi acum important pentru tine?
Momentan lucrăm la clinică pentru realizarea unor materiale care să îi ajute pe cei care nu își pot permite să apeleze la un proces de psihoterapie (www.terra-pi.ro). Și mai încercăm să facem o listă cu acele cărți care sunt cu adevărat utile pentru a ajuta la dezvoltarea personală. Vom avea o astfel de listă pe site în curând.
În paralel, lucrez ca voluntar la un set de cărți pentru copii, care să îi ajute pe copiii spitalizați la psihiatrie. Cărțile le gândim atât pentru a-i ajuta pe medici, rezidenți și clinicieni, ca aceștia să le poată folosi cu copiii și pentru copii, cât și pentru a le putea lua cu ei acasă, în mediul lor și folosi atunci când întâmpină probleme și nu mai au la îndemână suportul cadrelor medicale.
Dacă ai avea altă profesie, care ar fi aceasta?
Aș alege să fiu profesor, să lucrez cu copiii. Îmi plac tare mult copiii, aș putea să stau să mă joc în fel și chip cu ei, nelimitat. Iar ca profesor, aș putea contribui în continuare la ceea ce fac acum ca psihoterapeut, la îmbunătățirea calității vieții lor.
Spune-ne un element sau o propoziție care ți-a rămas în amintire din anii facultății, care te-a ajutat mai târziu?
Din cursurile domnului profesor Miclea mi-au rămas multe în minte, dar dacă ar fi să aleg unul… cel mai semnificativ… uite, el a lucrat la flexibilizarea noastră ca studenți în ceea ce presupune procesul de psihoterapie. Nu aș spune că este chiar un minus al programei didactice predarea stereotipă a protocoalelor și instrumentelor dar acest mod de însușire al cunoștințelor te limitează puțin, îți poate îngusta modul în care te raportezi la pacient și la procesul de psihoterapie. El a fost cel care a venit cu idea de a umaniza, de a flexibiliza acest proces. El compara cu o construcție lego terapia, dincolo de cunoștințele pe care le avem, deprinderile fac diferența. Abilitatea de a putea adapta intervenția pentru pacient, în ritmul acestuia, mai degrabă a personaliza terapia și nu a folosi un protocol valabil pentru toți. Acest mod de a mă uita la psihoterapie îmi personalizează intervenția, mă apropie de pacienți pe care îi văd unici indiferent de diagnosticul sau dificultatea abordată și cu care construiesc o relație bazată pe respect, grijă și suport.
Un mesaj de luat acasă
Pentru a ne întoarce la tematica acestui interviu, aș dori să normalizez puțin așteptările cititorilor noștri. Consider că această armonie între viața de familie și carieră este mai degrabă o direcție și nu o destinație. Noi ne schimbăm, prioritățile noastre se schimbă, viața aduce lucruri noi la care este nevoie să ne adaptăm astfel încât este nevoie să fim flexibili și buni unii cu alții și cu noi înșine în încercarea de a găsi această armonie. Este important să știm și încotro ne ducem, care alegem să fie direcția vieții noastre iar atunci când simțim că ne este tare greu și nu mai putem, să cerem ajutor. Asta înseamnă să avem grijă de nevoile noastre. Să cerem ajutor de la prieteni, de la familie, ajutor specializat, orice avem la îndemână. Foarte multe din acele lucruri pe care am fost învățați să le considerăm “crucea noastră”, un greu cu care “trebuie” să trăim, de fapt se poate repara și îmbunătății astfel încât să ne simțim cu adevărat în armonie și pe drumul pe care ne dorim să fim.
revista de psiho 