Mereu când încep un serial sau un film în care unul din personaje este afectat de o tulburare mentală, încerc să privesc totul dintr-o perspectivă obiectivă, chiar cinică. De cele mai multe ori, adăugarea unor personaje cu anumite simptome din diferite tulburări este făcută pentru a crea ,,drame” și de cele mai multe ori informațiile arătate pe ecran sunt superficiale sau sunt introduse în ,,plot-ul” filmului pentru a susține niște idei preconcepute.

Crearea și descrierea unor personaje cu anumite tulburările mentale specifice și prezentarea acestora cât mai precis și veridic este o provocare imensă, însă de filmul „Infinitely Polar Bear” și de performanța lui Mark Ruffalo am rămas surprinsă în mod plăcut. “Infinitely Polar Bear” este un film de comedie dramă din 2014, regizat de Maya Forbes. Îl are în rol principal pe Mark Ruffalo în rolul lui Cameron Stuart, un bărbat care suferă de tulburare bipolară, și pe Zoe Saldana în rolul soției sale, Maggie Stuart.

Filmul este semi-autobiografic, bazat pe experiențele din copilărie ale lui Forbes. Filmul începe cu narațiunea fetei cele mari din familia Stuard care spune: „Tatăl meu a fost diagnosticat cu manie depresivă în 1967. Umbla prin Cambridge cu o barbă falsă și își spunea Iisus John Harvard”. Povestea este plasată la sfârșitul anilor 1970 și urmărește familia Stuart. Cameron Stuart (Mark Ruffalo), un tată carismatic și iubitor, se luptă cu tulburarea bipolară, care a dus la comportamente haotice și o cădere nervoasă ce a necesitat internare într-o instituție mentală. În timp ce Cameron lucrează la recuperarea sa mentală, Maggie, soția sa, își asumă rolul de principal susținător financiar înscriindu-se la o școală de
afaceri în New York, lăsându-l pe Cameron să aibă grijă de cele două fiice ale lor, Amelia și Faith, în Boston. În ciuda dragostei pe care o poartă pentru fiicele sale și a dorinței de a fi un tată bun, tulburarea bipolară a lui Cameron prezintă provocări semnificative. El experimentează schimbări severe de dispoziție, oscilând între episoade maniacale, unde este prea energic, impulsiv și creativ, și episoade depresive, unde devine descurajat și lipsit de energie și speranță. Aceste schimbări de dispoziție crează un mediu dificil de navigat pentru fiicele lui, acestea adaptându-se la schimbările lui.

Fazele maniacale ale lui Cameron sunt ilustrate cu proiecte grandioase, cum ar fi renovarea casei sau planificarea unor activități elaborate pentru fiicele sale, adesea fără a ține cont de constrângerile practice sau de siguranță. De exemplu, nu le duce pe fete la școală pentru a sărbători faptul că a fost concedia de la locul de muncă și că trăiesc într-o lume frumoasă unde trebuie să se bucure de fiecare moment. În aceste situații, comportamentul său poate fi imprevizibil și copleșitor, uneori speriindu-le pe fete și ducând la confruntări cu Maggie, cu vecinii sau alte persoane din comunitate. Pe de altă parte, episoadele sale depresive îl fac incapabil să se ridice din pat, neglijând atât nevoile sale personale, cât și pe cele ale copiilor săi. Această instabilitate pune o povară semnificativă pe Amelia și Faith, care, în ciuda vârstei lor fragede, trebuie să-și asume responsabilități mult dincolo de vârsta lor, cum ar fi gestionarea treburilor casnice și îngrijirea tatălui lor.

Intervențiile în tratarea tulburării bipolare îmbină folosirea psihoterapiei împreună cu medicamentație. Ca și tratament medicamentos se folosesc stabilizatori ai dispoziției și antipsihotice pentru episoadele maniacale. De exemplu, în cadrul filmului Cameron este internat într-o clinică psihiatrică unde urmează un tratament cu litiu. Pentru tratarea episoadelor depresive se folosesc antidepresive, dar trebuie folosite cu grijă și sub supravegherea unui medic pentru a nu declanșa un episod maniacal. Pe lângă tratamentul medicamentos este necesară și intervenția psihoterapeutică pentru prevenirea recăderilor, pentru scăderea simptomelor dar și pentru creșterea aderenței la tratamentul medicamentos.

În literatură s-a observat că terapia cognitiv-comportamentală are un efect crescut în reducerea simptomelor depresive, în scăderea severității episoadelor maniacale, în scăderea șanselor de recădere și creșterea funcționării psihosociale (Chiang et al., 2017). Filmul explorează dinamica complexă a familiei Stuart, evidențiind atât dificultățile, cât și dragostea profundă pe care o împărtășesc. Determinarea lui Maggie de a oferi un viitor mai bun pentru familia ei prin urmarea unei educații superioare îi arată forța și rezistența, dar și încrederea pe care i-o oferă lui Cameron pentru a se descurca cu fetele în lipsa ei. În plus, eforturile lui Cameron de a-și gestiona simptomele și de a fi un tată prezent, în ciuda greutăților pe care tulburarea bipolară le aduce, demonstrează angajamentul său profund față de familie și iubirea necondiționată pe care acesta o are.

“Infinitely Polar Bear” este o explorare emoționantă a impactului bolilor mentale asupra unei familii și îl consider a fi un „feel-good movie”. Filmul portretizează cu sensibilitate și profunzime provocările de a trăi cu tulburarea bipolară, evidențiind în același timp importanța pe care iubirea, sprijinul și acceptarea necondiționată le au în păstrarea legăturilor care ajută în final la navigarea cirscumstanțelor dificile din viața familiei Stuard. Performanța lui Mark Ruffalo în rolul lui Cameron Stuart aduce autenticitate și compasiune personajului, făcând filmul atât o dramă familială emoționantă, cât și un portret reflexiv al problemelor de sănătate mintală.

autor: Miruna Botezat

Chiang, K. J., Tsai, J. C., Liu, D., Lin, C. H., Chiu, H. L., & Chou, K. R. (2017).
Efficacy of cognitive-behavioral therapy in patients with bipolar disorder: A meta-analysis of
randomized controlled trials. PloS one, 12(5), e0176849.

“Hellblade: Senua’s Sacrifice” este un joc video dezvoltat de Ninja Theory și lansat în 2017 care îmbină elemente din mitologia nordică și celtă cu reprezentarea experiențelor legate de tulburări mentale, în special schizofrenia. Jocul prezintă povestea lui Senua, o războinică pictă, în călătoria printr-un tărâm supranatural în încercarea de a salva sufletul iubitului său, Dillion, din Helheim, lumea nordică a morților. Jocul durează în medie între 7 și 9 ore de jucat, fiind destul de micuț.

Gameplay-ul în “Hellblade: Senua’s Sacrifice” combină lupta cu sabia, explorarea și rezolvarea de puzzle-uri. Un aspect unic al jocului este folosirea tehnicilor de audio binaural pentru a imita experiențele auditive ale persoanelor cu psihoză care au halucinații auditive. Este recomandat ca jocul să fie jucat cu căști pentru a avea întreaga experiență așa cum dezvoltatorii jocului și-au propus. Luptele sunt intense dar cu valuri mici de inamici, necesitând atenție și sincronizare și folosirea abilităților lui Senua. Puzzle-urile implică adesea simboluri și iluzii vizuale, reflectând lupta interioară a Senua cu schizofrenia. Dezvoltatorii jocului au colaborat împreună cu specialiști din neuroștiințe și din mediul sănătății mentale dar și persoane care se confruntă cu schizofrenie. Schizofrenia este o tulburare mentală care afectează gândirea, percepția și emoțiile individului. Simptomele schizofreniei sunt de obicei clasificate în două categorii principale: simptome pozitive și simptome negative. Acestea reflectă adăugarea sau
întărirea unor trăsături comportamentale și psihice anormale (simptome pozitive) sau diminuarea sau pierderea funcțiilor normale (simptome negative). Ca simptome pozitive sunt: halucinațiile vizuale sau auditive, delirurile, gândirea dezorganizată și comportamentele dezorganizate sau catatonice. Ca simptome negative se enumeră: afectul aplatizat, alogie, anhedonia, avoliția și retragerea socială.

Vocile din capul lui Senua sunt numite ,,furii”, acestea fiind prezente constant de-a lungul jocului, lăsându-ți impresia că nu ești niciodată singur. Vocile vorbesc direct cu Senua, între ele și chiar cu tine ca și jucător. Acestea îți oferă sfaturi, se ceartă între ele legat de acțiunile care se întâmplă în joc, încearcă să o descurajeze pe Senua, își bat joc sau râd de ea sau o încurajează, de cele mai multe ori în momentele inoportune. Vocile oferă uneori suport în momentele de luptă din joc, oferindu-ți avertizări în timpul luptelor. Narativa jocului a fost dezvoltată ca și metaforă pentru greutățile prin care Senua a trecut ca și persoană care suferă de psihoză, tulburare pe care Senua și oamenii din jur o consideră a fi un blestem. În mintea ei nu e niciodată liniște, fiind constant bombardată de ,,furii”, de entitatea numită ,,Întuneric” și de amintirile dureroase din trecutul ei.

Pentru a portretiza tendința oamenilor de a-i izola pe cei diferiți, dezvoltatorii jocului l-au creat pe Zynbel, tatăl lui Senua. Acesta a încercat ani întregi să o țină ascunsă pe Senua, să stea singură fără ca oamenii să o vadă, iar pe mama ei, Galena, care suferea de aceiași tulburare a ars-o de vie pentru că o considera blestemată. De multe ori, pe lângă dificultățile pe care simptomele schizofreniei le aduce, se adaugă și stigma, izolarea socială și maltratarea care vin din partea societății și a oamenilor care se întâlnesc cu persoane care suferă de această tulburare. Putem doar să ne imaginăm câte persoane care văd sau au văzut lumea diferit așa ca Senua au fost persecutați sau marginalizați de-a lungul istoriei din cauza asta și din cât experiențe psihotice s-au născut idei noi și mărețe, s-au dezvoltat culturi și religii și oamenii au dat sens lumii în care trăiesc. “Hellblade: Senua’s Sacrifice” este unul din jocurile mele preferate pe care îl recomand oricui pot și pe care l-aș rejuca de nenumărate ori pentru povestea imersivă pe care o portretizează, pentru imaginile care te lasă fără respirație și pentru muzica care crează o atmosferă care îți ridică părul de pe spatele gâtului. Dacă sunteți curioși, vă invit să pășiți în
mintea lui Senua, deși doar pentru un moment scurt. Închei articolul cu un citat pe care Întunericul îi spune lui Senua: ,,Even death won’t keep you apart. Through this darkness you will fiind him. In your sword still beats a heart”.

autor: Miruna Botezat

”To the Bone” (Până la os) este un film ce portretizează tulburile alimentare. Lily Collins joacă rolul lui Ellen, o artistă în vârstă de 20 de ani, diagnosticată cu anorexie nervoasă. Filmul ne-o prezintă pe Ellen internată într-o clinică în contextul unui grup de terapie pentru persoanele cu tulburări alimentare.

Filmul în sine nu m-a dat pe spate, având după părerea mea un potențial mult mai mare de studiat și de arătat oamenilor cum arată tulburările alimentare și ce trebuie de făcut în acest context. Deși știm că regizoarea Marti Nixon și Lily Colins sunt persoane care au spus că în trecut s-au confruntat cu tulburări alimentare, de mai multe ori în timpul filmului am avut impresia că mă uit la o dramă romantică clișeică pe care o vezi la televizor sâmbătă după-masa. Prima parte a filmului mi-a plăcut foarte mult, dar odată cu introducerea motivului romantic, interesul mi-a scăzut treptat, tonul filmului schimbându-se și pierzându-și esența.

Filmul în sine se concentrează pe experiența lui Ellen, pe simptomele pe care acesta le are ca și pacientă diagnosticată cu anorexie nervoasă și doar în câteva momente se vorbește și despre alte tipuri de tulburări alimentare. Asta în sine nu este o problemă pentru că avem o imagine largă asupra manifestărilor simptomelor (de la începutul filmului când Ellen reușește în câteva secunde să își dea seama câte calorii are fiecare bucată de mâncare din farfuria ei, până la exercițiile excesive pe care le practică care îi lasă vânătăi pe corp și verificarea diametrului brațului prin folosirea degetelor astfel încât acestea să se unească în jurul brațului). De-a lungul filmului putem să aruncăm o privire și în lumea interioară a lui Ellen și asupra faptului că refuzul de a mânca o afectează atât la nivel psihic cât și la nivelul relațiilor pe care le are cu cei din jur. Ca în cadrul multor tulburări, cei afectați nu sunt doar persoanele diagnosticate cu tulburările mentale iar suferința și durerea se propagă în jurul lor, de cele
mai multe ori influențând și relațiile cu cei apropiați.

În anorexia nervoasă, perturbarea modului în care individul își percepe greutatea sau forma corporală rezultă în refuzul individului de a accepta că e subponderal. Există distorsiuni legate de imaginea corporală, dar percepția în sine nu e distorsionată ci este vorba de partea emoțională a individului care distorsionează modul în care își percepe corpul.

Persoanei cu ED (eating disoder/ tulburare alimentară) nu îi place cum arată oricum ar fi, nu că ar avea iluzii perceptive. Focalizarea excesivă asupra formei corpului duce la creșterea nevoii exagerate de a controla mâncarea și greutatea corpului. Nevoia exagerată de control se exprimă prin cure de slăbire și prin alte comportamente de control al greutății. Apariția ,,starvation syndrome” (sindromul de înfomentare) care se referă la faptul că atunci când individul mănâncă puțin, stomacul scade în mărime ceea ce duce la creșterea sentimentului de stomac plin în urma consumării unei cantități mici de mâncare. Astfel, crește frica individului că a consumant prea multă mâncare, deci cresc simptomele de înfomentare. Toate manifestările problematice legate de consumul de mâncare se caracterizează prin:
insatisfacție legată de propriul corp, preocupare legată de mâncare, elemente cognitive și de personalitate.

În rolul clișeic al doctorului carismatic și neconvențional îl avem pe Keanu Reeves (dr. William Beckham). Modul lui de tratament este una cel puțin ciudată din perspectiva mea și se bazează pe combinarea terapiei de grup, a terapiei individuale și terapiei de familie pentru a-și ajuta pacienții. Pe ce tip de terapie se bazează dr. Beckham? Nu știu să vă zic.

,,Choos life” (alege viața) e ce promovează dr. Beckham și să spui un mare ,,F**k you!” vocilor din cap și implicit gândurilor care te împiedică să îți trăiești viața așa cum ți-ai dori. De la început doctorul spune clar că dacă un client nu este interesat să rămână în viață, acesta nu îl poate lua în tratament și să îl interneze în cadrul clinicii lui. Deci, revenim la ,,choose life” (foarte Trainspotting).

Factorii genetici pot sta la baza dezvoltării ED, dar tulburările se pot dezvolta doar în contextul în care și mediul promovează asta. În film se discută despre influența pe care Tumblr (un site de socializare) l-a avut asupra lui Ellen și nu numai. Generația mea, generația Z, a trecut prin perioada când Tumblr era foarte popular (anii 2010 – 2016) în care erau promovate modele foarte slabe care pozau în așa fel încât să se vadă coastele, clavicula sau thigh gap-ul (spațiul dintre coapse), împreună cu citate care să te încurajeze să nu mănânci. În prezent, generațiile care au trecut prin influențele și opiniile pe care media le-a avut despre cum ,,ar trebui” să arate corpul ,,perfect”, au început să vorbească deschis despre istoricul și experiențele personale și să combată standardele nerealiste pe care social media le crează.
Mediul împreună cu idealul cultural influențează tinerii să se conformeze unor standarde de frumusețe aproape imposibile de realizat, fiind de cele mai multe ori imposibile și pentru modelele care le promovează. De asemenea, experiențele interpersonale pe care persoana cu ED le are o poate influența (discuții cu familia, criticile, comentariile răutăcioase, tachinările, etc). În plus tinerii urmăresc modul în care părinții lor se comportă și ce atitudini au aceștia față de mâncare (aici vorbind și despre trendul de pe social media cu ,,Almond Mom”). Trendul “Almond Mom” (mama migdală) pe TikTok face referire la anumite tipuri de comportamente legate de cultura dietei și imaginea corporală, în special în ceea ce privește modul în care mamele transmit aceste atitudini copiilor lor. Termenul provine dintr-o idee
stereotipică și criticată, unde o mamă ar putea sugera consumul a ceva minimal, cum ar fi câteva migdale, pentru a potoli foamea, reflectând o concentrare nesănătoasă asupra restricției caloriilor și menținerii unei anumite imagini corporale. Acest comportament poate contribui la dezvoltarea obiceiurilor alimentare perturbate și a problemelor de imagine corporală la copiii lor. Este important de notat că, deși termenul “Almond Mom” este folosit, problemele subiacente pe care le evidențiază – cum ar fi rușinarea corpului, tulburările alimentare și transmiterea intergenerațională a acestor probleme – se pot aplica oricărui gen și nu sunt limitate la mame. Trendul subliniază necesitatea unor conversații mai sănătoase și de susținere în jurul alimentației, imaginii corporale și stimei de sine.

Părerile sunt împărțite legate de acest film. Există oameni pe internet care nu recomandă ca acest film să fie urmărit de către persoanele care au un istoric care implică tulburări alimentare, chiar dacă aceștia au reușit să se vindece. Dar totuși este recomandată vizionarea de către persoane care nu au suferit și nici nu suferă în prezent de vreo tulburare alimentară, tocmai pentru a putea avea parte de o mică perspectivă legată de cum arată acest tip de tulburări. Mi-ar fi plăcut o atenție mai mare și asupra altor persoane care apar în film și care portretizează alte tipuri de tulburări alimentare și de anorexie: de tip restrictiv (atunci când individul refuză să mănânce sau mănâncă anumite alimente cu un aport caloric scăzut) sau de tip alimentație compulsivă/ de evacuare (individul are episoade de mâncat compulsiv
cantități mari de mâncare, urmate de purgarea/evacuarea alimentelor prin provocarea de vărsături sau consumarea de medicamente laxative). În plus mi-ar fi plăcut să fie prezentate niște tehnici de tratament bazate pe dovezi științifice și nu doar niște tehnici de ,,trăiește-ți viața” ca și cum schimbările se pot întâmpla doar dacă îți schimbi puțin mentalitatea. Finalul filmului m-a dezamăgit puțin și m-a lăsat confuză, dar rămâne la latitudinea fiecăruia să interpreteze cum consideră ce se întâmplă la final.

autor: Miruna Botezat