Nu e chiar preferatul meu, dar cam este, cum s-ar spune. Un film, de fapt două care urmăresc o copilă și apoi o adolescentă în dezvoltarea ei, cu perspectiva exterioară tipică filmelor, dar și interioară, unde emoțiile ei ne arată care sunt obiectivele lor, de ce există și cum pot să ajute sau să încurce. 

Este un film care deși antrenează la distracție, ne menține atenți cu unele situații dramatice, cu momente culminante și cu unele de cumpănă, are rostul de a ne explica vizual și dramatizat, desigur, care sunt emoțiile, ce face fiecare și de ce avem acele emoții. 

În al doilea film, foarte ilustrativ, unde fetița este adolescentă deja, apar emoțiile auto-referențiale, care surprind chiar și pe emoțiile de bază. 

Dacă bucuria încearcă să o ajute pe Riley să fie mereu optimistă și veselă, descoperim în film că uneori acest aspect o încurcă și în unele situații avea nevoie să fie nervoasă ca să se mobilizeze și să își apere interesele, în altele dacă își simțea tristețea și accepta că situația nu îi este convenabilă, reușea să fie o prietenă mai bună, să empatizeze. 

Sunt multe exemple pe care le putem discuta din film, dar merită văzut pentru a fi înțeles. 

autor: Doris Pop